Arhivă pentru Martie, 2016

Te nasti, iubesti si cauti fericirea

Posted: 31 Martie 2016 by noridecuvinte in Relatari
Etichete:, , ,

9e88c6d620c22d761784989d58a6bb7e

Când te naşti, copilul plânge, doctorul îl dă asistentei şi domnişoara îl predă mamei, cam asta este procesul. Momentul magic în toată realitatea asta, când mama îşi priveşte copilul cum dintr-un ţipat, se uită în ochii ei şi se face linişte. Grozav nu? Asta este fericirea, una din ele. Prima fericire este mama, uşor trecând peste asta când devine isterică, a doua fericire, prima dragoste. Urmând să citesc ultimele două propoziţii, observ ceva eronat ca şi voi. Cumva am înţeles amândoi că fericirea se număra? Eu nu cred. Fericirea nu se măsoară, nu creşte sau scade, fericirea este o stare şi atât. Deşi tinzi să crezi că fericirea creşte în anumite momente, motivul este extazul.

Iubire, dragoste, griji, atenţii, siguranţă, ce sunt astea? Sunt darurile lui Dumnezeu lăsate pe Pământ, oferite pentru suflete pline de sânge.

Iubirea şi dragostea, nu ştiu ce sunt cu exactitate, dar le-am simţit de la mama. Tot de la ea am învăţat că, în viaţă să caut aceeaşi dragoste. Una care să fie reciprocă, una în care avem siguranţa că nu ne vom respinge, vom repara si construi un viitor. Nu am putut să îi dau dreptate până în momentul în care am ajuns să trec prin ele. Speranţa face parte din credinţă şi credinţa din iubire. Iubirea este un sentiment puternic, te poate dobora şi înfrica,  dacă nu crezi, speri că o poţi primii sau deţine. Este o stare de spirit, una pe care odată oferită nu se mai poate face nimic. Nimic în sensul că, iubirea are tot ce trebuie, puţin din siguranţa şi dragoste, câteva speranţe, eşecuri şi greşeli, puţin din toate. De puţină încredere ai nevoie să spui că iubirea îţi aduce şi alte sentimente în afară de tot ce am spus. Vei plânge, vei abandona, vei face sacrificii, vei muta munţi şi oceane şi nu în ultimul rând, vei renaşte de fiecare dată după ce vei muri.

Încă se mai aude în popor că fericirea o atingi sau o ai, pare să fie greşit. Fericirea o ai în tine, dispare când nu trebuie sau uiţi de ea. Fericirea este doar un sentiment, nimic palpabil. Cea mai mare fericire se zice că există când ai pe cineva care te iubeşte deplin. Iubirea de sex opus. Deci vreau să cred că fericirea şi iubirea sunt două lucruri diferite. Chiar sunt, dar sunt legate atât de bine între ele încât nici capetele lor nu le mai vezi. Începi doar să le simţi, le trăieşti cu bune cu rele, ajungi să le stăpâneşti.

Vise fara titlu, succese din umbra

Posted: 28 Martie 2016 by noridecuvinte in Povesti si vise
Etichete:, , ,

112123

Te gândeşti pe zi ce trece ca nu ai realizat nimic, n-ai apucat să simţi viaţa aşa cum ţi-ai dorit-o şi nimic nu iese din ceea ce faci. Magia dorinţelor tale îţi înconjoară mintea cu cele mai mari speranţe că vei reuşi. Nu am să îţi spun secretul meu despre cum am reuşit să îmi îndeplinesc fiecare dintre ele căci nici mură în gura nu îţi este îndeajuns. În primul rând nu ai să le observi care, cum şi ce fel de succesuri sunt. Dar îmi poţi vedea tot ce sunt eu printr-o singură atitudine. Te-ai gândit vreodată că ce ai în cap este mult peste măsura ta? Te-ai gândit vreodată că ai prea multe de făcut şi îţi torni prea multe alte dorinţe într-un pahar deja plin?

Întâlneşti oameni în viaţa ta pe care îi agasezi cu cel puţin o sută de întrebări despre cum au reuşit să aibe o aşa viaţă plină de materiale şi succesuri. Începi să îl asculţi şi pe parcurs îţi dai seama că şi tu ai putea face la fel, dar nu ai cu ce. Şi ce crezi, poate nici el poate nu a avut dar s-a riscat până la ultima picătură din el. Aşa cum misterul neelucidat despre cum s-a format Universul este dezbătut până la adânci şi bătrâneţe, aşa pot spune că sunt şi dorinţele ce aşteaptă să fie împlinite.

Fără ele suntem doar o piesă, una pe care o poţi asculta ore în şir şi nu poţi să înţelegi despre ce este cu exactitate în ea. O piesă pe care nu ai să o uiţi niciodată şi da, nu are versuri, îţi spune doar „vino”. Fără tine sunt un clişeu. Nu vreau să spun că sunt pierdut în spaţiu ci fac parte din el, avem aceeaşi energie şi putere. Am ales un drum şi un vis greu de îndeplinit ce m-a pus în situaţia să nu mă las sub nici o formă şi să lucrez la ea nonstop. Plus de asta l-am transformat într-un secret de rang înalt, de ce? Totul în viaţă se îndeplineşte dacă îţi ţi secretul de unul singur şi munca în umbră. Ce expui se poate tranşa uşor cu vorbe şi bârfe, iar oamenii de fel sunt invidioşi şi de multe ori intervin să îţi pună o piedică.

Atâtea deplasări întruchipate, cu speranţa că va ieşi la iveală binele din el, sau prostia. De cele mai multe ori ajungi să fi călcat în picioare, devi un sclav al muncii cu indiferența ce persistă în neant. Îţi spui „asta e” şi mergi mai departe cu dracul pe un umăr şi îngerul pe un altul. Ca orice om, şi eu am piticii mei obositori. Sunt admirabili, sau pisălogi, stresanţi şi odioşi. Sunt piticii deciziilor promițătoare, piticii pe care îi ascult din ce în ce mai mult.

Pasiunea unei femei intr-o piesa de teatru

Posted: 28 Martie 2016 by noridecuvinte in Povesti si vise
Etichete:, , , ,

mermaid
Eşti o piesă de teatru prinsă între mulţi actori secundari. Te-ai scufundat şi culmea îţi plac actorii dar nu sceneta. În piesa asta de teatru plină de dramă, sex si dragoste, nu ai să le găseşti pe toate în aceeaşi secvență. Nu le găseşti pe toate la acelaşi actor. Te scufunzi din nou şi ajungi pe fundul mării. Totul este întuneric şi împrejur simţi o prezenţă ce îţi trec toţi fiorii. Nu mai este nevoie să închizi ochii şi încet, încet te gândeşti ca fiorul ăsta este ceea ce ai căutat în toate capitolele. Acum este imposibil să îl atragi spre tine. Ai devenit invizibilă. Eşti fără de formă iar sclipirea din ochii tăi este difuză. Realizezi ce eşti şi te temi de ceea ce vei deveni. Nimic din acţiunile tale nu îl vor aduce înapoi. Ca soarele şi luna: se întâlnesc doar pentru a-şi lua rămas bun. Înainte de asta, îşi cheamă sirenele să te aducă spre suprafaţă. Atinsă de aceste minunate creaturi, te simţi îmbălsămată de tandreţuri, râsete pline de sclipiri, curenţi calzi de fericire şi nu numai. Te îndepărtezi tot mai mult de el şi te gândeşti că a fost ultima oară.

Fără el eşti doar o piesă, una pe care o poţi asculta ore în şir. Nu poţi să înţelegi ce este cu exactitate în ea. O piesă pe care nu ai să o uiţi niciodată şi da, nu are versuri, îţi spune doar „vino”. Fără tine sunt un clişeu.

Ai ajuns la mal, sirenele s-au furişat repede, bătăile soarelui le-a fost de folos. Te uiţi spre frumuseţea mării şi te gândeşti că nu ai să mai ajungi acolo. Începi să crezi că totul a fost un vis. Totul a fost să fie, a fost ceva frumos.

Acum iar ai revenit în rolul principal, fără partener. Îţi laşi rolul ăsta şi alegi altceva, este timpul să faci o schimbare, să ieşi din rutina asta. Îţi strângi forţele din nou şi găseşti altceva. Pare să fie ceva nou şi începe bine. Alţi actori secundari, o scenă aproape perfectă. În drum spre casă, începe piesa, apar voci şi versuri, începi să simţi ceva. Bucuroasă de asta, începi să zâmbeşti. După un colţ te loveşti de cineva, vocile şi versurile se opriră. Te uiţi în ochii lui şi îi simţi universul. Plăcut de ceea ce vezi, ceva se întâmplă.

Piesa începe din nou cu un nou ritm şi aceleaşi versuri. Vocile sunt diferite, asculţi şi îţi dai seama cine este. Începi să plângi de fericire… Erau sirenele

a449779d546275f87595755663401be9

Din firul ideilor se scot multe ironii, greşeli de exprimare şi acţiuni. Faptele astea ne omoară şi ne afirmăm cu „faptele vorbesc mai mult decât vorbele” şi totuşi am să vă arăt că nu este chiar aşa.
Din ce văd şi ce aud în jurul meu zi de zi, în mass media şi publicitate, pe facebook şi în realitate, este că, vorbele sunt şi ele la fel de egale ca faptele, dar doar în anumite cazuri. În dragoste de pildă, unde dorinţa de a fi iubit sau a oferi iubire, s-a transformat în disperare.
Bărbatul din natură este prost la început şi nu prea îi merge capul, îl intimidează până şi vecina de lângă apartamentul părinţilor când îl salută cu un zâmbet larg. În gândurile ei l-ar zâmbi altfel, l-ar musca de buze şi strânge de fundul ăla osos, l-ar trage de ureche şi de limba să obţină mai mult. Cum spuneam, bărbatul este prost la început. Indiferent ce îi întinde femeia pe tava magică în care stăm toţi, bărbatul este confuz, tot mai confuz. Dacă ea îţi oferă ce trebuie şi nu te prinzi, sigur se enervează oarecum şi te va lăsa în pace până când îi oferi o mică atenţie sau chiar un compliment urmat de un zâmbet cald. Femeile vor fapte încălzite de vorbe dulci, altfel este istorie. Femeile îşi doresc atenţii şi să fie curtate, minţite frumos, exploatate şi tot ce face bărbatul este să fie în pas cu astea. De fiecare dată când se greşeşte, bărbatul vine cu scuza perfectă şi unele femei pică în plasă. Nu este nimic greşit, pentru că merg în continuare alături de tine să vadă dacă te poţi schimba. Sunt bărbaţi isteţi care greşesc intenţionat, să aducă o ceartă după care o scuză şi un sex nebun. Lucrul ăsta face că relaţia să aibe greutate.

Despre vorbe ce vor să cântărească cât o faptă. În timpul unei dispute dintre voi doi, femeia îţi leagă de gât toate reproşurile şi greşelile făcute, iar bărbatul vine cu explicaţii pentru fiecare. Apoi, ca să fie şi mai usturătoare şi supărătoare cearta, bărbatul începe să completeze toate asta cu mici minciuni, căci observă că nu merge să îşi aducă femeia pe pragul unde să se calmeze. Chiar să fii ipocrit să îi spui unei femei să se calmeze, când ea îşi doreşte să îţi expună „ce mama naibii eşti aşa de prost şi aerian de nu pricepi, nu vezi, nu asculţi ce mă irită şi supără”. Începe să îţi cântărească faptele şi să lege vorbele, iar tu tembel, îi aduci alte explicaţii, sau pentru cei mai slabi de dragoste, jura că nu se mai întâmplă. Când femeia aude asta se opreşte puţin şi îţi lasă de înţeles că oarecum ai calmat-o. Hai să cântărim altceva. Toate scuzele şi acţiunile unui bărbat sunt făcute să obţină inima ei şi sexul. Sexul bun, dur, fără prea mult preludiu, mai pe scurt „te fut de îţi ies ochii din cap”. S-au învăţat minte că după o dispută, cu acele cuvinte frumos mirositoare în urechile ei de lupoaica, o să o aşeze frumos în braţele lui şi, o să i-o pună bine.
Fiecare dintre noi avem vrăjeala de a ţine în impuls relaţia, dar niciodată nu avem cu ce să o susţinem 100%. Tot ce este la mijloc părerea mea, lipsa de încredere şi responsabilitate. Să faci o faptă bună, trebuie să ai acţiunile bine definite şi responsabilitate că nu te vei da din drum cu mici completări. Dar noi greşim, vrem să iasă perfect şi cum de cele mai multe ori greşim, imediat găsim mai repede soluţia decât planul în sine.

 

123.jpg
Adolescenţii văd lucrurile altfel, ei vor să „combine”, fie la cartela sau o noapte de sex, un suc sau un ceai, ei vor să combine. Slăbuţă, grasă, complexata sau frustrată, toţi vor să combine. Fetele vor ceva serios, rar să fie una zburdalnică de sezon, totuşi nu se lasă ele aşa uşor. Vor relaţie serioasă, fără plictiseala şi lucruri noi tot timpul. Unele se complac, mai degrabă, toţi ne complacem din privinţa asta. În principiu merge cam aşa..

Nu contează cum se ajunge unul la celălalt, deşi este important asta, ori se ating ei puţin, ori direct. Apoi urmează cele zeci şi sute si mii de mesaje, sucurile sau cafeaua din oraş, petrecerile din weekend şi bani din ce în ce mai puţini. Dar ce contează, avem o posibilă jumătate lângă noi şi asta este ok. Mergem mai departe, apare sexul. Sexul durează două, trei săptămâni cu de toate, că la shaorma. În toate astea, printre ele apar discuţii seci şi supărătoare. De ce? Păi cum să nu te superi când iubitul nu îţi răspunde când a plecat la bere cu băieţii? Cum să nu te superi că ea a ieşit fără tine? Multe din aspectele astea nu sunt în fiecare cuplu bineînţeles, dar totuşi… Deşi se vorbeşte fără limite, la întâlnire, de cele mai multe ori, se tace şi cu telefonul în nas. Oare chiar aşa de seci am ajuns? Chiar telefonul ăsta ne fură din momentele bune? Suntem la început, avem nevoie de distracţie şi multă comunicare.

Tot mă uit prin plimbările mele lungi de zeci de kilometrii că, nu există comunicare, ceva efectiv real, nu despre una şi alta. Pe ce planeta trăiţi? Unde s-a ajuns cu aspectul acesta de relaţie? Se vrea o relaţie de la bun început, când observ că s-a uitat de cuplajul în sine… Nu trec câteva zile şi bărbatul trebuie să îi dea totul, să pară că el merită, sau într-un simplu cuvânt, aşteptări. Să o sune, să îi dea mesaj cu bună dimineaţa, mai pe la prânz iarăşi unul şi tot aşa. Toate astea, da trebuiesc făcute şi nu pentru că trebuie, ci pentru că se cere. Bărbaţii tânjesc să ştie şi femeile aşteaptă să fie exploatate, curtate. Când se oferă lucrurile astea abia atunci femeia începe să îi ofere mai mult timp şi atenţie. Deci tot ce trebuie să faci este să vă câştigaţi încrederea cumva.
În toată povestea asta despre agăţat, cuplaj şi relaţie, pare să fie un amalgam de situaţii uneori fericite, alteori deranjante sau chiar deplasate. În speţă, adolescenţii au prea multe cerinţe şi dorinţe unde, vor de cele mai multe ori făcute şi împlinite de către persoana de lângă. Nu o să judec asta, dar nici să o las aşa. Ca toate lucrurile astea să se întâmple, este vital să comunici dorinţele tale şi aşteptările, nu să îi oferim un mic preludiu al dorinţei şi să completăm noi restul.

Pentru unii este chiar dificil sau mai degrabă fără sens, când în mintea lor curge un singur rău: „- Zi-mi ce vrei!”. Femeia se irită imediat când bărbatul nu vrea să îi ţină jocul ăsta şi nu apuci decât să o superi, să o faci să îşi pună dileme. Nu contest nimic din comportamentul ei, asta este femeia şi nu greşeşte cu nimic.

Homiceanu Radu 3

Copywrite: Homiceanu Radu Phornograhy

Ce te atrage la un bărbat? Unde te opreşti?. Cât de mult iubeşti atunci când ştii că o să primeşti la fel? Pe ce mizezi? Ce te nemulţumeşte şi ce te face să îţi curgă o lacrimă de fericire?

Îţi plac cadourile, surprizele şi de ce? Ce muzică îţi place şi ce asculţi să te relaxeze? Unde te vezi peste cinci ani sau zece, cu ce te ocupi şi unde îţi petreci timpul liber? Din liberul ăsta al tău, ce hobby-uri ai sau cumva stai mai toată ziua?
Sunt miliarde de întrebări unde îmi doresc răspunsuri de la tine şi nu aşteptări, cum faci de obicei. Ştii ceva?! Eu chiar sunt de treabă, iubesc bine şi mult, îmi place atenţia şi te privesc până devine creepy… Asta e! Iubirea te înspăimânta când este prea multă, te tâmpeste, innebuneste, te pune să te întrebi dacă cumva este vrăjeală sau prea o forţez eu. O iubire deschisă asta îmi doresc şi nu văd să se întâmple, deoarece lumea de astăzi, o văd cum îşi ascund reproşurile. Se merge pe premiza că trebuie să fii drăguţ sau drăguţă cu situaţia. Aruncaţi între voi noroi, se ţipa unul la celălalt doar să se afirme, să scoată in evidenţă ce ar trebui să evităm in relatie. Se caută o conversaţie din prea multă linişte. Hai să inlocuim asta.
În primul şi primul rând, o prietenie sinceră, adevărată cu respect, sprijin, comunicare… deschisa, fără prejudecăţi, reproşuri… Şi lista continuă, dar mi-am rătăcit cuvintele, m-am pierdut de unul singur…
Prin gânduri sau prin singurătate? Sunt foarte multe. Iubesc plimbările, marea, nisipul, primăvara la munte, pe dealuri, iarna în casă, un vin fiert, un film bun şi nu singur sau doi. Îmi place să discut mult, să povestesc sau să te ascult nonstop. Fără limite mă complac doar cu ignoranţa, sufletul nu îmi mai permite să primesc pe cineva.

Dacă te-aş întâlni şi la scurt timp ţi-aş spune că nu vreau şi asta simt, cum ai reacţiona? Dacă aş vrea să plec cu tine undeva departe ai putea să faci sacrificiul ăsta?
Îţi place amorul? Nu sexul, ci acea senzaţie deplină de tachinări şi extaz, acele momente când eşti tachinata doar să îţi tremure corpul şi să îţi văd ochii înverşunaţi de curiozitate, gândindu-te ce o să urmeze?
Ce s-ar întâmpla dacă ţi-aş spune astăzi: vreau să stau departe de tine câteva zile, fără să îmi pui întrebarea „de ce”?; Să simţi în vocea mea că ar trebui să ai încredere în tot ce spun şi să vezi dacă te mint… Hai să ne provocăm zilnic, sa încercăm ceva. Habar nu ai tu ce se întâmplă în mintea altuia şi vrei să crezi din suflet noţiunea asta, dar ce crezi, nu se va întâmpla asta din pricina că eşti femeie şi ai instinctul aproape perfect. În butoiul ăla stătui eu zi de zi. Chit că ştiu, sunt fericit şi împlinit, ştiu că îmi lipseşte ceva. Acel ceva îl văd în tine si vreau să ştiu mai multe.
Ador melancolia… stările de drama, căci mă amuză la final. Nu ştiu să râd în schimb. Am uitat, dar mă amuz repede. Iubesc să visez întreaga zi, meditez de la 9 ani. Aici sunt mai multe de zis… Şi ţi-aş mai spune, dar nu îmi vin acum… sunt cu mintea la tine, cu mâinile prin gândurile tale, dar ţi-am spus mai pe îndelete.

„Saru-mana pentru masa”, asta îmi vine să spun de fiecare dată când primesc răspunsuri despre tine. Să dezbat şi să debitez lângă tine orice subiect prostesc, naiv, să fiu puţin firav. Unde au dispărut întrebările astea şi de ce sunt atât de mulţi fiori în a întreba? Cumva din cauză că ne temem să nu supărăm sau deranjăm? Din câte ştiu eu începem o aventură, o poveste, un drum unde trebuie să îl croim, să îl dezbatem şi să lucrăm la el tot timpul. Cu gândurile, cu faptele noi lângă tot ce ne stă în cale… Şi hai mai cu iubire dragilor!

Homiceanu Radu 2

Copywrite: Homiceanu Radu Phornography

Bătrânii spuneau că noi o să fim ultima generaţie bună, cei din ’88. Nu am înţeles prea multe dar cu timpul a început să aibe sens. Încă se mai purta bunătate şi seriozitate, cât mai multe zâmbete şi râsete. Încă ne jucăm în fiecare zi, diferite jocuri, chiar vindeam seminţe negre şi le cumpărăm cu frunze verzi. Cele nouă pietre, omul negru şi sticluţa cu oţet, astea sunt de comunitate. Noi beam lapte gros şi îl şi jucăm, ne ascundeam fără măsură, plecaţi câte doi, trei kilometrii. Macao, kemps, război şi doamne câte sunt. Jocurile copilăriei!

Frică şi teamă încă există de părinţi şi şcoala era importantă, benefică ţie să cunoşti oameni şi să înveţi lucruri noi. Captivant era vară când aveai atâta timp liber, cât să îndrugi în continuu fericiri, iubiri şi lucruri fireşti care să te împlinească. Stăteam toţi împreună şi făceam numai prostii. Existau şi plânsete când se întrecea măsură şi totul se rezolvă pe loc sau se chema întăriri. Întăririle erau fie un frate sau soră mai mare, fie unul dintre părinţi. Acum în ziua de astăzi se cheamă două maşini pline cu nătângi. Întrebările aveau întotdeauna un răspuns de la cineva, nu te lăsau la greu şi toţi doreau să înveţe pe altcineva cei mai bun pe Pământul ăsta. Fiecare dintre noi vedea un model în cei de vârste înaintate, vroiam să stăm cât mai mult pe lângă ei şi de cele mai multe ori, nimeni nu te împungea. Apăreau deseori şi „dispari”, dar erau motive, fie chef sau discuţii ce nu trebuiau încă auzite. Îmi aduc aminte sutele de întâmplări şi învăţături, bătăi de la părinţi, certuri între prieteni şi pe lângă asta, aventura mea alături de cei dragi. Totul era împărţit, şcoală, teme şi timp liber. Nu existau pe atunci telefoane mobile, sau nu toţi îşi permiteau unul, dar când era ora mesei, se ieşea pe prispă şi începeau acele urlete. „Cristiii, hai la masă! Băi, tu nu auzi?!”. Acum îmi dau seama cât de comic sună totul, când totul părea deranjant în perioada aceea. Acele palme de la ei când nu strângeam masă, când luai o notă mică, dar totuşi era un impuls să te trezeşti din visele copilăriei încet, spre realitate.

În cele mai multe cazuri, părinţii erau ocupaţi, aşa că bunicii au făcut parte din viaţa noastră. Ne-au spus cum să fim oameni, ce să înţelegem de la cei din jur şi cu ce să ne ferim. Toate astea spuse la nesfârşit, până ce experienţele proaste ajungeau să le înţelegem şi să privim lucrurile cum trebuie.